DOCUMENTAR: 116 ani de la nașterea eseistului și filosofului Petre Țuțea
6 octombrie 2018
A murit profesorul Paul Cornea
7 octombrie 2018

DOCUMENTAR: Castelul Peleş – cea mai impresionantă şi elegantă construcţie din România

Duminică, 7 octombrie, se împlinesc 135 de ani de la inaugurarea Castelului Peleş de la Sinaia, reşedinţa de vară a regilor României, aflat pe Valea Prahovei, în codrii Bucegilor, la 44 km de Braşov şi la 122 km nord de Bucureşti, pe valea râului Peleş.

Construit la dorinţa Regelui Carol I al României, Peleşul este considerat cea mai impresionantă şi elegantă construcţie din ţara noastră, una dintre cele mai vizitate atracţii turistice de la noi, cea mai importantă clădire istorică din România, dar şi unul dintre cele mai importante şi frumoase monumente din Europa, având în vedere valoarea sa istorică şi artistică.

Castelul Peleş este o adevărată galerie, în care se întâlnesc mari curente şi tendinţe din pictură, sculptură şi arte decorative, un loc încărcat de istorie, care a găzduit capete încoronate şi artişti vizionari, care a fost reşedinţă a creatorului României moderne, Regele Carol I, fiind expresia dorinţei de afirmare şi legitimare a poporului român între naţiunile moderne ale Europei.

La 10 mai 1866, Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, devenea domnitor al României – şi mai apoi era încoronat ca Rege, la 10 mai 1881 – , începând cea mai lungă domnie din statele româneşti – 48 de ani – , perioadă în care a obţinut independenţa ţării, datorită căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern şi a pus bazele unei dinastii. Una din măreţele sale realizări, a reprezentat-o ridicarea Castelului Peleş, care a rămas şi acum unul dintre cele mai impresionante edificii istorice de pe continent.

Aşadar, la 5 august 1866, domnitorul Carol însoţit de Dimitrie Sturdza, Carol Davila şi alţi sfetnici, vizitează pentru prima dată Sinaia, în mai 1869, Carol, însoţit de fratele său, Leopold, a vizitat din nou localitatea, iar în anul 1871, împreună cu doamna Elisabeta, vin pentru prima oară să petreacă vara la Sinaia, fiind găzduiţi în chiliile Mănăstirii Sinaia. La acel moment s-a statornicit în gândul domnitorului ideea de a-şi clădi acolo o reşedinţă de vară.

Dar nu numai frumuseţile locului l-ar fi îndemnat pe domnitor să construiască acolo Castelul, ci şi mica Principesă Maria, unicul lor copil, care ar fi repetat de mai multe ori, în noaptea agoniei, ca urmare a îmbolnăvirii de scarlatină – la 28 martie/9 aprilie 1874, la nici patru ani – : „Vreau să merg la Sinaia, să beau apă din Peleş”.

Pergamentul de la inaugurarea Castelului Peleş, realizat de regina Elisabeta

În anul 1973, Carol I cumpără aici un teren, în acelaşi an încredinţând arhitectului Wilhelm Doderer, profesor la şcoala Politehnică din Viena, elaborarea planurilor noului castel.

Domnitorul hotărâse însă să folosească, pe cât posibil, materialele pe care le avea la dispoziţie în zonă, astfel că a numit şi o comisie compusă din Doderer, Stăhr, sculptorul curţii, şi Basset, secretarul său particular, care să exploreze domeniul din acest punct de vedere. Comisia a prezintat un memoriu prin care stabilea că lemnul, piatra, varul, nisipul şi pământul humos, se găsesc în abundenţă şi chiar în preajma locului ales, însă marmura necesară construcţiei trebuia adusă din altă parte.

 

Lucrările de amenajare au început la scurt timp, s-au instalat fierăstrae pe râurile Prahova şi Peleş, s-au deschis cariere de piatră în Bucegi, pe valea Peleşului s-au construit locuinţe pentru medici şi pentru lucrători, hangare pentru materiale, gropniţe pentru var şi cuptoare pentru fabricarea cărămizilor. În doar câteva luni, aici se regăsea, ridicat din nimic, în plină sălbăticiune a codrilor, un veritabil sat improvizat, în care circa 400 de suflete îşi desfăşurau munca de zi cu zi.

În vara anului 1875, fundaţia castelului era terminată, iar la 29 august 1875, a avut loc, cu mare pompă, punerea pietrei fundamentale a castelului. Castelul Peleş devenea astfel prima construcţie din România a cărei fundaţie era realizată din beton.

După liturghia de la mănăstire, Alteţele Lor, urmate de cler, de demnitarii Curţii şi ai Statului, s-au îndreptat spre locul fundaţiei castelului, lângă care se ridicase un frunzar, împodobit cu steaguri şi covoare. O companie de infanterie, cu muzică şi drapel, aştepta alaiul domnesc, iar de jur împrejur se aflau, pe lângă cei 400 de lucrători, ţăranii şi ţărăncile din împrejurimi.

Terasa din faţa castelului

La temelia Castelului Peleş au fost îngropate două pergamente – ce conţineau declaraţia de intenţie şi actul de fundaţie al Castelului Peleş – închise într-un tub de sticlă, închis într-unul de plumb, împreună cu o colecţie de monede bătute în număr redus, cu chipul domnitorului Carol.

Despre momentul punerii pietrei de temelie a castelului, Carmen Sylva, pseudonimul literar sub care era cunoscută doamna Elisabeta, scria: „În acea zi preoţii făcură rugăciuni şi stropiră cu apă sfinţită temeliile, pentru ca vrăjitorii, piticii şi ondinele să nu le mai poată atinge întru stricare; sunete de trâmbiţe înnebuniră codrii şi văile şi se aflau acolo oameni de Stat, ofiţeri, ambasadori şi miniştri, ţărani şi boieri, lucrători cu mâna şi meşteri iscusiţi; iară noi îmbrăcarăm portul ţărănesc”.

După sfinţirea şi binecuvântarea fundaţiei, prinţul Dimitrie Ghica a citit actul zidirii.

Castelul s-a ridicat după planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman şi a fost decorat de celebrii artişti J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz şi Berhard Ludwig din Viena.

Drept conducător al şantierului a fost ales arhitectul Jean Schulz din Lemberg, căruia i s-a încredinţat supravegherea lucrărilor tehnice, iar un comitet de construcţie, format din sculptorul Curţii, Martin Stohr, şi din secretarii particulari ai domnitorului, Georges Coulin şi Louis Basset, a fost desemnat pentru controlul gestiunii financiare.

Domeniul cuprindea locuinţele pentru servitori, pavilionul de vânătoare, grajdurile, fântânile cu conductele de apă şi parcul. Pentru a asigura castelului o cât mai lungă durată, s-au folosit cele mai bune metode de construcţie existente la acea vreme: fundaţia s-a realizat pe straturi adânci de beton, apărate împotriva presiunii muntelui printr-o zidărie extrem de solidă.

Holul central

 

Materialele de construcţie au fost extrase, aşa cum aminteam, pe cât posibil, de pe acel domeniu, sau din vecinătate. Astfel, zidăria a fost făcută cu pietriş din Prahova, piatra a fost extrasă din carierele de la Piatra Arsă şi Luna Mare, în apropierea Mănăstirii Brebu, piatra verde a fost adusă de la Slănic, lemnul a fost tăiat din pădurile din vecinătate, iar cărămizile au fost coapte chiar pe şantier.

Zidarii şi tâmplarii au fost meşteri români, iar salariile au fost următoarele: zidarii şi tâmplarii – de la cinci la şapte franci pe zi, lucrătorii „cu mâna” – trei franci, iar pietrarii erau retribuiţi după felul şi cantitatea lucrului (tăiatul unui metru cub de piatră revenea la aproape 200 de franci). Kilogramul de fontă costa 40 de centime, fierul lucrat era preţuit la 60 de centime, un metru cub de bolovani se plătea cu şase franci şi cincizeci de centime. Varul costa 86 franci „quintalul metric”, iar nisipul de Prahova, cinci franci metrul cub. Mia de cărămizi revenea la 35-40 franci, iar lucrările de terasament costau un franc şi o centime „metrul curent”.

Războiul pentru Independenţă din anii 1877-78, a întrerupt însă activitatea intensă desfăşurată la Peleş, începută în 1875, în această perioadă fiind alocată suma de  800.000 lei, în timp ce până în 1879, suma cheltuită a fost de doar 100.000 lei şi aceasta a fost alocată, în mare parte, conservării lucrărilor realizate până la război.

Lucrările aveau să fie reluate, în ritm intens, în primăvara anului 1879, în tot acest timp cuplul domnitor fiind cazat la Mănăstirea Sinaia.

La 10 mai 1881, Carol I a fost înscăunat ca Rege, iar cuplul regal s-a mutat la Pavilionul de Vânătoare (Foişorul), ale cărui lucrări fuseseră încheiate.

Marea sală de muzică

 

Trebuie spus că după 1879, lucrările nu au mai fost conduse de inginerul Doderer, astfel că planurile au fost radical modificate, toată partea superioară a castelului find ridicată după indicaţiile Regelui Carol, care poate fi considerat, astfel, principalul arhitect al palatului, iar Stăhr, a fost executantul conştiincios şi priceput al gândurilor regale.

Tot Carmen Sylva avea să descrie, extrem de plastic, activitatea de pe şantier: „Se găseau, acolo, la lucru, Italieni şi Români pentru zidărie, şi Ţigani pentru căratul pietrei şi al varului, Albanezi şi Greci săpau la carierele de piatră; Germani şi Austriaci la lemnărie; Turcii coceau cărămida. Francezii desenau, Englezii măsurau. Pe şantier întâlneai o sută de costume naţionale şi se vorbeau patrusprezece limbi. În toate idiomele, pe toate tonurile cântau, se certau, se înjurau; un amestec pitoresc şi sgomotos, de oameni, de cai, de boi şi de bivoli. Regele era întotdeauna pe schele, conducând lucrul. Din când în când mă urcam şi eu, dar coboram iute şi alergam pe malul Peleşului, să stau de vorbă cu el”.

În toamna anului 1883, castelul şi dependinţele au fost terminate, iar la 25 septembrie/7 octombrie, avea loc loc inaugurarea oficială a Castelului Peleş ca reşedinţă regală.

În acea zi, la ora 9:00 dimineaţa, un serviciu divin a avut loc la Mănăstirea Sinaia, în prezenţa Mitropolitului Primat, a demnitarilor statului şi ai armatei, iar în faţa castelului, un batalion de vânători, cu drapel şi muzică, a dat onorurile.

Cabinetul de lucru al regelui Carol I

 

Mitropolitul Primat, urmat de tot soborul de preoţi ai Mitropoliei şi de călugării mănăstirii, au oficiat un te-Deum şi au sfinţit apele, apoi, Generalul Creţeanu, şeful Casei Militare a Regelui Carol I, a citit următorul document:

„Eu, Carol I, Domn şi Rege, Cu Elisaveta Regina, După o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, isbutit-am a pune la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, În anul mântirii 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a noastră în anul mântuirii 1883, iar al Domniei Noastre al XVll-lea; datu-i-am nume: „Castelul Peleşului”.

La dejun, Regele, închinând paharul, a afirmat „Am înălţat acest castel, pentru a dovedi că Dinastia, liber aleasă de către naţiune, are adânci rădăcini în această frumoasă ţară; că suntem în comună legătură de dragoste cu poporul nostru şi că avem o încredere fără de margini în viitorul scumpei noastre patrii. Este pentru mine o datorie sacră, şi în acelaş timp îndeplinirea uneia din cele mai sincere dorinţi ale inimei mele, să ridic, în această nouă casă a noastră, întâiul pahar plin de vin românesc, în cinstea şi pentru propăşirea României. Dumnezeu să ocrotească scumpa noastră Patrie !”.Acest document a fost semnat de către suverani, de Mitropolitul Primat şi de toţi cei aflaţi acolo, cu această ocazie fiind bătută o monetă comemorativă, operă a gravorului german Kullrich.

Au mai vorbit preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, poetul Vasile Alecsandri, Mitropolitul Primat, în numele clerului şi generalul Cernat, în numele Armatei.

Concert de cameră la Castelul Peleş – Carmen Sylva la pian şi George Enescu la Vioară

 

După terminarea castelului, activitatea a fost îndreptată asupra amenajării drumurilor şi a parcului, platforma pe care se afla castelul a fost mărită, iar din terasa astfel lărgită, au început să pornească drumurile şi aleile.

Încă de la inaugurare, castelul a fost dotat cu hidranţi instalaţi de firma Thiergärtner din Mainz, care sunt, şi în prezent, funcţionali.Castelul avea dotări foarte moderne pentru acea perioadă, plafonul de sticlă al holului de onoare fiind mobil, putând fi acţionat de un motor electric și, chiar din anul 1883, castelul are încălzire centrală, fiind considerat prima construcţie de acest fel din Europa care a beneficiat de o asemenea utilitate.

Poiana şi platforma castelului au fost edificate prin dislocarea parţială a unor zone ale muntelui Molomoţ, zona fiind nivelată pentru obţinerea pământului necesar construirii pantelor, aleilor şi teraselor. Se estimează că, cu ajutorul funicularului construit aici, au fost transportaţi peste 20.000 de metri cubi de pământ.

În anul de graţie 1883, castelul se prezenta astfel: din curtea interioară, plină de susurul fântânii de bronz – odată trecută poarta de onoare –, se găsea un masiv vestibul răcoros, cu bolţi joase sprijinite pe coloane solide. De o parte, un mare cămin cu o placă în bronz, păstrează gravat, catrenul poetului Vasile Alecsandri:

„Eu, Carol, şi al meu popor,

Zidit-am, într’un gând şi dor,

In timp de lupte-al meu regat,

In timp de pace-al meu palat.”

De-a lungul coridoarelor laterale, o galerie de portrete îi înfăţişa pe strămoşii regelui, începând cu Wolfgang conte de Zollern de pe la 948, cu Burckardt, cu Frederic I (980), Frederic IV (1195) şi cu întregul şir de prinţi ai familiei Hohenzollern, întruchipaţi în zale şi armuri grele, sau în catifeaua şi mătasea costumelor din epocile mai recente.Scara de onoare urca, desfăcându-şi cele două aripi laterale, în spre coridoare.

În faţa scării, sala de mâncare îşi deschidea porţile, toată fiind îmbrăcată în lemn lucrat în stilul Renaşterii. Această încăpere a fost amenajată de Casa Bembe, din Maienţa, fondată în 1780, aceeaşi care a mobilat marele salon, teatrul, sala de biliard, budoarul Reginei, apartamentele particulare ale suveranilor şi ale Prinţului Ferdinand al României.

Din sala de mâncare, se trecea în sala de biliard şi de aci, printr-o galerie de sticlă, în salonul turcesc, denumit „cuib oriental de umbră, odihnă şi visare”.

În dreapta sălii de biliard se auzea susurul apei, care se prelingea pe marmura fântânii arabe din sala maură, loc de mari festivităţi, construită în 1892, pe una din terasele deschise ale castelului.

Pe pereţi se aflau panoplii şi armuri orientale, de-a lungul lor erau banderole şi console din onix, iar în spate fântâna. Lampadarele multicolore, lucrate în stil oriental, dădeau seara acestei săli ceva din tainele poveştilor din „O mie şi una de  nopţi”.

În stânga sălii de biliard, ocrotită de grele porţi de fier, cizelate în maniera lui Benvenuto Cellini, se ivea salonul cel mare, aşa zisa Sala Florentină, salonul recepţiilor diplomatice şi al oricărei manifestări oficiale. Pe perete, se flau lucrări de Rubens, Tintoretto, Bassano, sau Vasari.

Salonul Florentin dădea într-un mic şi cochet budoar Ludovic XV.

Porţelanuri de Saxa şi picturi de Lancret împodobeau pereţii, iar un clavecin, cu mecanism din secolul al XVI-lea şi cu lemnărie pictată de Joseph Vernet, atrăgea  atenţia. Acesta aparţinuse Prinţesei Elisabeta, sora lui Ludovic al XVI-lea, şi a făcut parte din mobila castelului de la Montreuil.

De aci se trecea în sala cea veche de muzică, în care, ani la rând, Carmen Sylva a reunit tot ce am avut mai ales în literatură şi artă, organizând şezători literare şi muzicale.

Sala de muzică păstrează dealtfel sensibilitatea romantică a sufletului Reginei. Pianele, harpa, instrumentele muzicale, picturile, toate redau căldura trăirilor ei.

Sala de muzică comunica printr-un culoar, cu biblioteca şi biroul Regelui, iar înainte de a ajunge la culoar, se trecea printr-o cameră îmbrăcată în stejar, numită a Consiliului de miniştri, unde a avut loc istoricul Consiliul din anul 1914, prezidat de Regele Carol, în care s-a stabilit neutralitatea armată a României faţă de războiul european care începuse.

Pe pereţi se aflau vase, oale, faianţe, picturi celebre din vremea Renaşterii, la care se adauga minunatul portret presupus al lui Diego Covarruvias, de Greco.

Biblioteca, în afară de albume preţioase, mărturii ale diferitelor momente din viaţa suveranilor, forma, prin întunecimea lemnăriei şi prin mobilierul luxos, o atmosferă de gravă reculegere.

Cu toate că la Castelul Peleş nu se organizau baluri, există şi o excepţie, în anul 1892, la aniversarea a 27 de ani a Principelui moştenitor Ferdinand, fiind organizat un eveniment dansant, în Sala Maură.

Castelul a găzduit, de-a lungul vremii, mai multe personalități, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine, cea mai importantă vizită fiind considerată aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în anul 1896, acesta fiind foarte impresionat de frumusețea și bogăția castelului.

În anul 1906, se aștepta o nouă vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, cu acest prilej fiind amenajat la castel apartamentul imperial – cu costuri de circa 100.000 lei/aur -, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.

Trebuie menţionat şi faptul că cele 2000 de personaje sculptate în lambriurile Holului de Onoare au fost realizate de către 140 de artişti care au lucrat timp de şase luni, zi şi noapte, construcţia, decorarea şi mobilarea Holului de Onoare atingând, în anul 1911, suma de 1 milion şi jumatate lei-aur, în momentul în care leul-aur era echivalentul a 12 dolari americani.

Castelul Peleș va suferi mai multe modificări, extinzându-se în permanenţă, forma actuală construcţiei fiind atinsă abia în anul 1914, chiar anul trecerii la Domnul a regelui Carol I.

Vitraliile Castelului Peleș au fost cumpărate și montate între anii 1883 și 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveția și Germania, fiind piese ce datează din secolele XV și XVII. De asemenea, Castelul are șapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni și vase ornamentale din marmură de Carrara.

Un calcul realizat în epocă, arăta că, în perioada 1875 – 1914, s-au cheltuit pentru întreg domeniul de la Peleș circa 16 milioane de lei-aur.

Castelul are 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare, iar turnul central măsoară nu mai puțin de 66 de metri înălțime.

Între anii 1916 – 1918, Castelul Peleş a fost locuit de generalul Mackensen şi de ofiţeri germani care s-au mulţumit doar să-l folosească fără a-l îngriji, dar şi fără a schimba ceva, nici măcar administraţia sau personalul.Alturi de Peleș, domeniul mai cuprinde alte construcții mai mici, Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipot.

Castelul (şi domeniul) Peleș a avut o importanță deosebită pentru istoria României, aici s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc și primul botezat în religia ortodoxă, apoi, în anul iulie 1921, la Foișor, s-a născut fiul său, viitorul rege Mihai I, în iulie 1931 a avut loc nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, iar în 1933 au avut loc ceremoniile de marcare semicentenarului Castelului Peleș.

Până în anul 1948, Castelul Peleş va rămâne reședință a familiei regale, apoi este confiscat de regimul comunist, pentru ca, în anul 1953, să devină muzeu.

Este interesant faptul că Peleşul a constituit o atracţie şi pentru cuplul Ceauşescu, care ar fi dorit să-şi stabilească una din reşedinţele de protocol la castel.

Între anii 1975 – 1990, Nicolae Ceaușescu a ordonat închiderea domeniului pentru public, singurele persoane acceptate pe acest domeniu fiind cele de întreținere, militare și personalul de pază, întreaga zonă fiind declarată zonă de protocol.

Doar că, ştiind faptul că familia Ceauşescu avea obiceiul de a ordona tot felul de demolări și schimbări, şi ţinând cont de faptul că o ciupercă atacase grinzile clădirii din cauza umezelii și a neaerisirii, muzeografii i-au speriat spunându-le că în interiorul Castelului este o ciupercă ce atacă elementele din lemn și este foarte dăunătoare omului. Prudenți, soții Ceaușescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind însă în Foișor.

În anul 1990, și Peleşul şi Pelișorul sunt deschise publicului spre vizitare, iar în 2006, guvernul român a anunțat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România, de facto, data restituirii către familia regală fiind 20 februarie 2007. Castelul nu a fost vândut statului român – fiind evaluat atunci la suma de 30 de milioane de euro – rămânând în proprietatea privată a Casei Regale, dar fiind administrat de Ministerul Culturii care l-a lăsat în circuitul turistic. Familia Regală are, în schimb, dreptul la o chirie modică anuală şi dreptul de a organiza aici, câteva festivităţi în fiecare an.

Peleşul este, după Castelul Bran, al doilea castel din ţară ca număr de turişti care îi calcă pragul anual, vizitatorii beneficiind de un tur extins al spațiilor de la parter și etajul I, cu ghidaj în mai multe limbi străine.

În iunie 2017, Principele Radu lansa, la Ateneul Român, cartea-album „Povestea Castelului Peleş”, un volum erudit, minuţios, inedit, superb ilustrat, considerat cea mai izbutită monografie de până acum a acestui fascinant şi glorios simbol al României.

de Răzvan Moceanu – RADOR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *