De la Universul Antropic la… Proiectul Inteligent sau la Multivers ? (p1)
15 aprilie 2018

De la Universul Antropic la… Proiectul Inteligent sau la Multivers ? (p2)

În esență, principiul antropic susține că Pământul și Universul au parametri fizici cu valori precise și corelate, astfel încât omul să poată exista. Noțiunea a fost propusă în 1973, de astrofizicianul australian Brandon Carter.

În episodul precedent, v-am prezentat câteva constatări ale științei, care au determinat ideea, eretică pentru mulți, a uimitorului „acord fin” al unor valori (numere) zise „universale”, esențiale, apărute experimental. Precizia determinării acestora crește odată cu tehnologia, deci calitatea experimentelor; numărul de zecimale considerate exacte pare infinit.

Menționam ca exemplu, între altele, „celebra” constantă a structurii fine, alfa (≈ 1/137); dar, mai aproape de cunoașterea comună este numărul  pi (π=3.14159265358979323846264338379528840…)… secret și sacru în antichitate.

Așa-numita constantă cosmologică, Omega Lambda este modernă și  crucială în teoria energiei întunecate care, depășind marginal gravitația, ar cauza expansiunea „tocmai bună” a Universului. Constanta cosmologică oferă surpriza obținerii a două valori, colosal diferite, în funcție de mediul în care se face determinarea: atomic, respectiv galactic. Teoriile și metodele experimentale folosite la obținerea acestor rezultate repetabile și profund divergente au fost considerate corecte.

Mai aproape de „casă”, astrofizica Pământului în Sistemul Solar uimește prin fantele (domeniile de variație) foarte înguste ale parametrilor critici pentru viață… și observațiile de acest fel pot continua. Să notăm, doar, că Universul Antropic permite viața (și așa-numita cunună a naturii/creației – Omul),  dar nici un experiment nu s-a putut, măcar, apropia de obținerea viului din neviu. Mai mult, există perspective debusolante privind imposibilitatea acestui rezultat. Ipoteza Universului antropic este, prin extracția pur științifică, dificil de contrat prin desemnări ironice ca meta- sau pseudoteorie. Dilemele continuării raționamentelor sunt mari și răspunsurile pe care le vom trece în revistă – doar ipotetice, dar livrate aproape mereu cu sugestia certitudinii…abia umbrite de câte un cuvânt care exprimă posibilitatea, îndoiala.Ca exemplu al dilemelor la care conduce logica științifică, să pornim cu truismul că legile cunoscute, zise ale naturii, au fost și sunt aceleași dintotdeauna. Pare normal de acceptat. La fel și afirmația asociată – constantele universale sunt neschimbate de la BigBang, adică s-ar fi născut odată cu Universul. Ideea dilematică inevitabilă este presupunerea unei ordini sau informații inițiale, în acel prezumat „bob” de energie. Disputele de idei generate, fie și numai prin observația de mai sus, au depășit, cum era de așteptat, cadrul științific, în căutarea unor rezolvări.

Pe scurt, s-ar contura, ca variante majore de explicare a Universului Antropic: 1) Universul nostru, pe care-l observăm, este unic și apărut din pură întâmplare, cu toate legile și constantele care ne uimesc. Această teorie nu are susținere semnificativă, în nici un mediu, datorită probabilității infime, apropiată de imposibilitate; 2) Universul este unic; toate legile și constantele  sunt rezultatele unei unități adânci a fizicii, încă imposibil de înțeles pentru umanitate. În acest context, este de menționat frustarea savanților față de imposibilitatea „închiderii” Modelului Standard, a descrierii acestuia în ecuații simple, geniale sau a înglobării în MS a unei teoriei cuantice a gravitației. Este evocată și eventuala incapacitate funcțională, obiectivă, sau primitivismul creierului uman de a concepe existența acelei structuri a naturii care ar susține universul cunoscut.  De aici, până la ideea că o altă umanitate (2.0 !) ar fi capabilă de înțelegere, e doar un pas… 3) Universul din care facem parte este doar unul, dintr-un Multivers, adică o infinitate de alte Universuri, care ne sunt inaccesibile. Această ipoteză salvează, în esență, prin admiterea întâmplării probabile, ideea că Universul pe care îl observăm, cu legile și constantele lui, este așa și nu altfel. Nu are sens mirarea și căutarea răspunsului la întrebarea de ce. În miliarde de universuri (paralele sau nu cu al nostru), constantele și legile pot fi altele. Ipoteza Multiversului este dificil de însușit într-o înțelegere comună a științelor. Dar, matemetica a făcut posibilă descrierea unor „bule” cu conținuturi infinite – asimilate universurilor – existente simultan. În opoziție – instrumentul matematic este contestat în privința realității lumilor teoretizate; spațiile multidimensionale, spre exemplu, sunt comune în matematici, dar imposibil de conceput în realitate.

  „…Sau K-23 … Cum numiţi voi biluţele acelea negre, frumoase, care sunt folosite ca bijuterii? ― „Stropi negri”. ― Aşa, aşa. „Stropi negri” … Frumoasă denumire. Dar, ai auzit probabil de proprietăţile lor. Dacă trecem o rază de lumină printr-o asemenea biluţă, atunci lumina iese din ea cu întârziere şi această întârziere depinde de greutatea biluţei,de mărimea ei şi de încă nişte parametri. Frecvenţa luminii ieşite este întotdeauna mai mică decât cea a luminii intrate … Ce-nseamnă asta? De ce? … Există o idee nebunească, conform căreia aceşti „stropi negri” sunt regiuni gigantice spaţiale cu alte proprietăţi decât cele ale spaţiului nostru şi care au luat asemenea formă compactă sub influenţa spaţiului nostru … Pe scurt vorbind, obiectele acestei grupe sunt cu desăvârşire inutilizabile pentru practica omenească, deşi din punct de vedere pur ştiinţific au o importanţă fundamentală” – din „Picnic la marginea drumului” de Arkadi și Boris Strugațki

         Tot matematicile au oferit seducătoarea teorie a corzilor. Constituenții ultimi ai materiei ar fi mici „corzi”, care ”ciupite” și interacționând, produc particulele elementare. Teoria corzilor admite un mediu cu 9 dimensiuni spațiale și o a zecea-timpul. Asemenea condiții fizico-matematice au permis modelarea Multiversului.Dar, ideea tulburătoare a simultaneității prezenței aceluiași element, de exemplu un electron, în locuri diferite, s-a conturat, deja, în urmă cu decenii, în mecanica cuantică. Rezultate recente o susțin. Fenomenul suprapunerii cuantice, sau așa-numita îmbricare (entanglement) – desigur, tot cuantică! – sunt deja clasice. Deci, dacă o particulă elementară poate „fi” în același timp, în locuri diferite… de ce n-ar reuși aceasta și două Universuri ? Deloc surprinzător, ipoteza Multiversului este contestată chiar între oamenii de știință. Se invocă, de exemplu, pe lângă „matematica-SF” deja menționată, faptul că ipoteza este mai mult filozofică decât științifică, deoarece este nefalsificabilă, adică nu permite infirmarea prin experiment. Pentru că nici un experiment, oricât de sofisticat, nu poate „detecta” naturi constituite pe baze fizice diferite de cele ale lumii noastre.

  De la stânga la dreapta, doar câte doi susținători și doi sceptici ai teoriei Multiversului, din liste mai lungi, populate cu oameni de știință de mare forță,  inclusiv laureați Nobel: Andrei Linde (n.1948, Moscova), fizician ruso-american, profesor la Universitatea Stanford, pionier, între altele, al Teoriei Dilatării Cosmosului;  Leonard Susskind (n.1940), profesor universitar și director al Institutului de Fizică Teoretică al Universității Stanford, între autorii Teoriei Corzilor și autor al conceptului asociat – „peisajul antropic”; Steven Weinberg (n.1933), profesor de fizică teoretică la mari universități americane și persoană-cheie în cele mai înalte foruri de profil, laureat Nobel în 1979;  sir Roger Penrose (n.1931), savant englez, matematician, fizician și filozof al științei, profesor la Universitatea Oxford, autor, între altele, al teoriei unui univers anterior Big-Bang-ului. Biografiile științifice ale savanților menționați (precum și ale altora implicați în cercetarea originii și devenirii Universului) sunt atât de vaste, meritorii și recunoscute, încât selecția de mai sus a fost un exercițiu profund ingrat… 

        Bineînțeles că teoriile pro și contra Multiversului sunt imposibil de cuprins, de înțeles și de evaluat în afara cercurilor științifice specializate. Nu este întâmplător că majoritatea savanților au devenit și filozofi ai științei, au scris cărți destinate publicului, cu dorința de a se face înțeleși. Titlurile sunt de roman: Universul Elegant, Icar la limita timpului, Realitatea ascunsă, Peisajul cosmic, Povestea științifică a creației, Amurgul stelar, Fantoma din atom, Adio realității… Cititorul sedus va fi pus la încercare de formidabila încărcătură ideatică și stiințifică a unor astfel de cărți. Dacă la cele mai înalte niveluri ale gândirii științifico-filozofice se dezvoltă și argumentează idei fundamentale opuse, atunci care este șansa ca omul obișnuit, educat, „nepolarizat” și dispus la reflecție să ajungă la un set de idei corecte în raport cu realitatea? Răspunsurile dumneavoastră, stimați cititori și ascultători, ar fi interesante… Dar, să revenim la urmările acceptării teoriei universului antropic – cel potrivit vieții și, mai ales, omului, capabil de a-l observa. Apariția Universului „nostru”, 1) unică și întâmplătoare sau 2) unică și condiționată de un „strat adânc” al organizării naturii, imposibil de înțeles sau 3) ca întâmplare probabilă în Multivers, este completată de scenariul modern, controversat acerb, al

4) Proiectului Inteligent: această ipoteză a fost lansată ca reacție la evoluționismul darwinist, apoi extinsă la Sistemului Solar și, în final, la Univers.  În esență, P.I. susține că la originea complexității și uriașului bagaj informațional, specifice structurilor din univers și, în particular vieții, s-ar afla cauze inteligente. De asemenea – că apariția naturii organizate și, mai ales, a vieții ar fi fost fenomene abrupte, cu rezultate incluzând, de la început, caracteristicile observabile azi. Conceptul Proiectului Inteligent este considerat eretic (sau chiar mai rău !) de știința mainstream, dar și de grupuri religioase. Eretic (rătăcit în idei) față de știință, deoarece îi include realizările și metodele, pentru a ajunge la concluzia existenței unor nenumite inteligențe creatoare. Aici este un măr al discordiei. Evoluționiștii (larg majoritari) susțin că Proiectul Inteligent este o deghizare modernă a creaționismului, în timp ce adepții accentuează că ipoteza P.I. nu specifică -să o numim natura– cauzei inteligente. Adică – poate fi Dumnezeu, dar nu neapărat.

 Cartea „Despre Panda și Oameni” (ap. 1989, SUA) cu subtitlul „problema centrală a originii biologice”, un auxiliar școlar, considerată „radioactivă” (adică letală, toxică) prin susținerea în liceele americane a teoriei Proiectului Inteligent și popularizarea masivă a conceptului. Ideile moderne de gen erau de mult (anii 1920) în discuție, „Știința creației” argumentând existența lui Dumnezeu prin observarea complexității naturii. Era un sincronism neîntâmplător cu formidabilele progrese ale științei din primele decenii ale secolului al XX-lea. Dar, Argumentul Teleologic – susținând creația intenționată a naturii era în circulație încă din antichitate, după cum se va arăta mai jos.Revenind la secolul XX, să-i amintim, în context, pe englezii (foto stg.-dr.): Federick Tennant (1866-1957), erudit om de știintă cu studii de teologie, Richard Swimburne (n. 1934), filozof al științei și religiei sau pe  Alvin Plantinga (n.1932), filozof analitic creștin cu lucrarea sa ”Dumezeu și alte minți” (!) 

        Urmărirea contextului biologic al apariției Proiectului Inteligent ar depăși cadrul acestui episod și ar divaga de la extensia la micro- și macrouniversul antropic.  Aici, descoperirile fizicii nu mai sunt contestabile sau răsturnabile, precum în paleoantropologie. Constanta structurii fine există de la început (BigBang?) și nu constituie obiect de dispută semantică, precum -să zicem – Lista regilor sumerieni sau vreo plăcuță de lut cu oameni, zei, hibrizi și obiecte ciudate. Oamenii de știință (desigur, cei care au capacitatea și mijloacele necesare) au fost forțați de împrejurări să se exprime privind Geneza universului antropic și să opineze dacă a fost sau nu proiect inteligent! Dramatismul acestei opțiuni, în comunitatea științifică, este major: Neacceptarea Proiectului Inteligent implică fie Universul unic și întâmplător antropic; fie Universul unic, antropic și guvernat de „stratul determinismelor  nedetectabile”; fie Multiversul teoretic fizico-matematic, în care Universul nostru există cu șansa 1 la infinit. Acceptarea  Proiectului Inteligent ușurează, aparent, drama cunoașterii prin acordul asupra existenței unei instanțe diriguitoare a formării Universului, identificată, de obicei, limitativ, cu Dumezeu al religiilor abrahamice. Adepții P.I. refuză această limitare, în timp ce oponenții o declară singura posibilă în logica teoriei.

   Stg.-dr.: Platon, Socrate și Aristotel (sec. 4-5 î.Hr.) sunt dintre primii cunoscuți susținători ai Proiectului Inteligent aplicat Cosmosului, deși, se pare, au folosit cunoașterea unor surse indefinit mai vechi. Apoi, stoicii (urmași, în plan ideatic, ai sus-menționaților) au dezvoltat un corpus al argumentelor creaționiste. Neoplatoniștii (primele secole d.Hr.) n-au susținut Argumentul Teleologic.În Evul Mediu, sir Isaac Newton și Renée Descartes, au folosit ”Analogia Ceasornicarului” în susținerea originii divine a legilor naturii, în timp ce David Hume (foto dreapta) a opus (încă din anii 1700!) argumentul necunoașterii experimentale, directe, a facerii lumii, nicicum a „Ceasornicarului”…

        Inutil de menționat, stimați cititori și ascultători, că rezumarea în două episoade a conceptelor Universului Antropic, Multiversului și Proiectului Inteligent reprezintă un demers ingrat față de masa, forța argumentelor și prestigiul celor care le susțin sau dispută. Preocuparea privind originea și structura lumii este perenă, fie și înnecată continuu de asurzitoarea proximitate. Ereziile moderne au mereu de-a face cu „marile întrebări”, la care sunteți invitați să meditați. Și în acest context, „gândirea nu este divertisment, ci o obligație”.

 

redactor Florin VASILIU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *