Controverse esențiale: Evoluționism – Antievoluționism (p1)
17 mai 2017
Controverse esențiale: Evoluționism / Antievoluționism (pIII): Povestea Omului
18 iunie 2017

Controverse esențiale: Evoluționism / Antievoluționism (pII)

În primul episod al temei vă propuneam, stimați cititori și ascultători, un sumar, inevitabil redus și selectiv, al disputelor de idei referitoare la teoria darwiniană a evoluției speciilor prin adaptarea la mediu. Nu am atins câmpuri precum neodarwinismul, apariția vieții și a omului modern (homo sapiens sapiens), explorate, desigur, de cei care doresc sau propun clarificări și ipoteze fundamentale.

În completarea aspectelor greu explicabile privind registrul fosil, să menționăm relativa raritate a formelor de tranziție (chiar și acestea, contestate – subiect menționat deja în episodul precedent) și dilema discontinuității temporale a grupelor majore (numite de biologi phyla, pl.phylum), ale regnului animal.

Darwin însuși recunoscuse că, în trecut, ”numărul verigilor intermediare și de tranziție trebuie să fi fost uriaș”. Dar, cele mai vechi fosile zoo, descoperite în straturi din Cambrian (circa 500 mil. ani) , indică viețuitoare (preponderent acvatice) complet definite sau formate, neprecedate de precursori credibili, ci de forme de viață minuscule – cel mult, colonii de bacterii. „Dacă teoria (evoluției speciilor) – scria însuși Darwin – este adevărată, atunci trebuie ca, pe durate enorme, înaintea depunerii celor mai adânci straturi din Cambrian, Pământul să fi fost împânzit de vietăți” … „la întrebarea de ce nu găsim depozite fosile bogate din timpul acelor perioade precambriene, nu pot oferi un răspuns mulțumitor”.

Fosile din Precambrian (stânga – est. 700 mil ani ) și Cambrian (mijloc – un trilobit) dreapta – reprezentare „artistică” a faunei cambriene, dominant acvatice

În încercarea de explicare și atenuare a acestei anomalii majore numită „explozia (faunei) din Cambrian” sau „Big-Bang-ul biologic”, Darwin, urmat peste timp de numeroși aderenți, a susținut imperfecțiunile repertoriului fosil atât de vechi (peste 450 milioane de ani) și, în particular, posibilitatea ca, presupusele fosile „mari” precambriene să fi fost distruse prin eroziunea, căldura și presiunea din straturile stăvechi. A fost, de asemenea, formulată și ipoteza micimii, fragilității și perisabilității vietăților precambriene, care le-ar fi „aneantizat” în plan fosil.

Cu toate că, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, „golul” fosil a început să se umple, mai ales prin evidențierea urmelor unor viețuitoare microscopice sau fără schelet (moluște), misterul „Big-Bang-ului biologic” cambrian rămâne, azi, neexplicat satisfăcător.

Criticii evoluționismului darwinist observă discrepanțele majore între „suitele” fosile preconizate, (inclusiv de Darwin), înțesate cu forme tranzitorii și descoperirea, în fapt, fie a unor vaste majorități complet formate, fie a lipsei totale a fosilelor, în timpul și spațiul unde ar fi trebuit să existe.

Două scale temporale cu măsuri diferite: cea din stânga oferă sugestia enormității perioadei geologice față de perioada biologică (4.7 miliarde ani, față de 470 milioane de ani adică 10:1); cea din dreapta eludează proporția perioadelor

Într-un plan mai larg, tema discontinuităților istorice, indiferent de domeniu, erodează relatările convenabile despre evoluție. Vom încerca prezentarea, într-un episod viitor, a unor astfel de discontinuitați, atenuate sau negate de mainstream, fenomene care chestionează povestea „liniară” a vieții, omului, societății…

Primele decenii ale secolului al XX-lea au adus progrese majore în zone fundamentale ale științelor. Biologia nu a făcut excepție; în mod aparent paradoxal, darwinismul „clasic” – teoria evoluției prin selecție naturală, sub constrângerile mediului – a devenit dificil de susținut, și, odată cu aceasta, evoluționismul darwinist.

Era momentul intrării în scenă a neo-darwinismului, un set de idei care argumentau evoluția, de data aceasta, pe terenul, nou descoperit, al microbiologiei. Teoria sintetică modernă a selecției naturale a apărut ca modificare, bazată pe cercetările din genetică, a evoluționismului darwinist. În esență, neo-darwinismul adaugă mutația la nivel genetic selecției naturale prin factori de mediu propuse de Darwin și Wallace.

A urmat un carusel al eforturilor de demonstrare experimentală a neo-darwinismului, eforturi alimentate, probabil, și de persistența, chiar evoluția protestelor față de darwinismul „clasic”. Reamintim – un cap de contestare esențial era, și a rămas, faptul – popular exprimat – că „nimeni nu a văzut vreo tranziție între specii, sub influența mediului”.

Într-o explicație simplă, adepții neo-darwinismului au produs și aplicat materialului genetic, în laboratoare, condiții dintre cele mai diverse, plauzibile a fi existat în natură, urmărindu-se apariția unor forme (specii) noi, mai bine adaptate, deci superioare. Ideea de lucru și de demonstrat era, că printre numeroasele mutații genetice „accidentale” presupuse a fi avut loc, s-ar fi numărat și unele care ar fi condus, după un proces implicând întregi populații, la specii noi.

Această propunere este contestată de oameni de știință remarcabili (chiar evoluționiști!). Esența contaargumentației este conținută, de exmplu, în citările din d-na Lynn Margulis, biolog evoluționist-simbiozist, membru al Academiei de Stiințe a SUA, (fostă soție a celebrului Paul Sagan): „Mutațiile nu crează specii noi, ci descendenți deteriorați (impaired); iar un fost președinte al Academiei Franceze de Științe, Pierre-Paul Grasse, susținea că ”mutațiile au o capacitate constructivă foarte mică” deoarece „oricât de numeroase ar fi, nu produc nici un fel de evoluție”.

Cercetarea genetică a produs, inițial, rezultate considerate drept dovezi definitive pentru evoluția și originea comună a speciilor. Proporția foarte mare a secvențelor ADN considerate fără rol, deci inutile (junk), comune în bagajul genetic al vietăților a fost interpretată drept „resturi” genetice ale unor specii trecute, care au evoluat.

Entuziasmul s-a mai ponderat după aprofundarea cercetărilor, prin descoperirea funcționalităților multora dintre genele considerate până atunci „balast”. Problema devenea – reducerea dramatică a trăsaturilor comune „inutile, inactive” reduce corespunzător ipoteza descendenței comune (common descent) – cheie de boltă a evoluționismului.

Adică, rezultate „pe invers” ale cercetării științifice fundamentale trebuiau reinterpretate, pentru a susține dogma. Proiectul ENCODE (ENCyclopedia Of DNA Elements), destinat identificării tuturor funcționalităților secvențelor ADN ale genomului uman, evaluase, în 2012, la 80% ADN-ul „funcțional”, chiar și la nivel minim, oricum un procentaj foarte mare față de așteptări.

Argumentația antievoluționistă este sprijinită și de unele cerecetări moderne din biochimie. În mod aparent paradoxal, creșterea profunzimii acestor cercetări pare că nu conduce la limanul postulat – al certitudinii unanime privind evoluția. În câmpul cunoașterii biochimice, nu s-a putut, până acum, demonstra, în mod credibil, că procese naturale aleatorii ar putea (sau ar fi putut) produce complexitatea construcției și funcționării unei celule. De asemenea scepticismul (până la opoziția fățisă) față de neo-darwinism clamează neîncrederea că microevoluția poate genera macroevoluție. De notat că este vorba de o dispută intra-științifică, adițională „comunei” controverse știință-religie. Într-o expresie notabilă, „teoria sintetică modernă explică foarte bine supraviețiurea celui mai adaptat, dar cade la explicarea apariției aceluia.”

Sunt, probabil, utile, stimați cititori și ascultători, două mențiuni:

– nu trebuie confundat sau integrat antievoluționismul (parte a temei acestor episoade) cu disputele de idei, adesea ireductibile, ale evoluționiștilor de diferite orientări. Am oferit exemplul neo-darwinismului contra darwinismului „clasic”, ambele susținute de evoluționiști, pentru că obiecțiile științifice reciproce sunt folosite și în argumentarea scepticismului față de mainstream. De notat – chiar și darwinismul „clasic”, în timpul vieții lui Darwin, nu a fost scutit de controverse de bază, cum ar fi propunerea evoluției speciilor ca rezultat exclusiv al adaptării la mediu, respectiv aducerea „în ecuație” (și) a hibridărilor sau accidentelor ereditare.

– trebuie, de asemenea, distins, între neo-darwinism (la care ne-am referit, un curent științific) și neo-evoluționism, care este o teorie a evoluției societății, bazată pe principii darwiniste.

După acesastă prezentare – pe care am dorit-o succintă, echilibrată și inteligibilă – a controversei, este firească întrebarea: ce susține antievoluționismul? „Doar” faptul că evoluția regnului animal nu a avut și nu are loc? Ce alternative sunt propuse?

Și aici, răspunsul trebuie nuanțat.

Există susținători ai microevoluționismului (adică, ai schimbărilor naturale minore, intra-specifice, din diferite cauze) care, însă, neagă posibilitatea macroevoluționismului (transformarea speciilor, regnurilor…). Deci da, ochii Drosophylei (o musculiță de fermentație) își pot schimba culoarea, dar tot musculiță rămâne, ori ciocul cintezei de Galapagos își poate schimba forma, dar cinteza rămâne cinteză, si, desigur, pasăre. Nota bene – este vorba de cauze naturale care ar provoca schimbări.

Însă, corpul antievoluționist cel mai numeros este alcătuit din teiști și susținători ai „proiectului inteligent”. Chiar și această separare este subiect de dispute…

Proiectul Inteligent (PI) se referă atât la o comunitate, cât și la o inițiativă de cercetare pentru descoperirea indiciilor „proiectării” naturii și, într-un sens mai larg, a Universului. Teoria/Ipoteza PI susține că unele caracteristici ale vietăților și Universului sunt cel mai bine explicabile printr-un demers dirijat, conștient, și nu (doar) prin acțiunea elementelor naturii. Cercetarea în cadrul PI încearcă, prin studierea componentelor sistemelor din natură, stabilirea măsurii în care acestea sunt produse ale întâmplării, legilor naturii sau proiectării de către o Inteligență (nu neapărat cunoscută sau reprezentabilă).

PI este declarat, de adepți, diferit de creaționism. Vom reveni, mai jos, asupra acestui subiect. Dar ajungem, astfel, la susținerea, din toate religiile, a existenței unui Creator al Universului și, în particular, Pamântului și vieții.

Creaționismul este credința religioasă că Universul și viața au apărut ca urmare a acțiunilor divine și nu prin procese naturale. Toate religiile lumii conțin mituri ale creației, cu miezuri inexplicabile prin gândire științifică. Cu toate că poziționările creaționiste sunt, în general, critice față de evoluționism, există nuanțe. În tema acestui episod, Evoluționismul teist susține creația divină, concepută astfel încât să potențeze evoluția. Ca în fiecare orientare, există un evantai de variante și perioade ale manifestării. Chiar Darwin considera, cel puțin inițial, că Dumnezeu lucrează prin legile naturii (și determinismele evoluției), iar clerici contemporani cu el au încercat să-i asimileze teoria cu o formă de manifestare a divinității.

Cum menționam, Proiectul Inteligent este poziționat diferit față de Creaționism. O deosebire fundamentală este abținerea PI de la declararea eventualei inteligențe cauzale ca fiind supranaturală, precum Ființa Supremă din religii. Creaţioniştii încep cu postulatul că relatările despre creaţie sunt de încredere şi corecte; că viaţa pe pământ a fost concepută și creată de Dumnezeu. Apoi sunt căutate dovezi din mediul natural pentru a susţine această concluzie. Adepții Proiectului Inteligent încep cu mediul natural şi ajung la concluzia că viaţa pe pământ a fost proiectată de un „Agent Inteligent” (oricine ar fi acela).

Polemica privind ce înseamnă supranatural este, de asemenea, izvor de Erezii (nu numai moderne !) și depășeste cadrul și subiectul acestei serii… oricum, doar ca exercițiu al fanteziei, puteți, stimați cititori și ascultători, imagina o lume în care legile „științelor, cursul vieții, totul… să fie posibil ?…

Este de remarcat și de evitat, totodată, nota peiorativă, defăimătoare, asociată adesea oamenilor sau ideilor care se descriu a fi anti. Conotația este, adesea, a „ciudățeniei”, prin „rebeliune”, împotriva opiniei majoritare, care este corectă. În aceeași ordine de idei, și prefixul pseudo minează orice preocupare i-ar urma: știință, istorie…

O altă observație se referă la prevalența covârșitoare a criticii în media împotriva curentelor antievoluționiste, în condițiile în care sondajele de opinie publică sunt relativ echilibrate.

În mediul universitar, însă, poziționările evoluționiste sunt larg majoritare. Este și locul disputelor pluridisciplinare, adesea acerbe, purtate cu argumente specializate. Foarte puținii oameni de știință declarați antievoluționiști sunt demascați ca adepți ai unor culte religioase, în timp ce componenții mainstream sunt suspectați fie de obtuzitate, fie de interesele protejării carierei.

În episodul al treilea dedicat subiectului evo-antievo, se va încerca o incursiune în ipotezele originii și formării speciei umane.

redactor Florin VASILIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *