”Decisiva”, de Georgeta Filitti
16 august 2018
Seton Watson și pledoaria sa pentru români, de Georgeta Filitti
30 august 2018

Propaganda, o armă redutabilă, de Georgeta Filitti

Ca să fie eficientă, propaganda trebuie făcută permanent, în forme nu totdeauna legate de un subiect anume. Românii, plini de calități, latinii Orientului, aflați pretutindeni, de la ardelenii plecați în Lumea Nouă și unii din ei ajunși milionari, la brănenii Tișca, deveniți șocolatieri de renume în Franța, conaționalii noștri au împânzit lumea. Dar spiritul de solidaritate nu s-a făcut totdeauna simțit pe măsura nevoilor. În septembrie 1918, sfârșitul războiului era întrevăzut cu înfrigurare, cu speranță și credință în dreptatea fiecăruia. Dincolo de eliberarea teritoriilor vecine României de trupele Centralilor ori de stăvilirea curentului bolșevic, România aștepta împlinirea idealului național: în primul rând alipirea Transilvaniei și a Bucovinei. Cursul războiului, argumentele istorice, prietenia interesată a aliaților nu erau suficiente. În plus, eram singura țară fără un sistem diplomatic de propagandă, cum aveau cehii, polonezii și sârbii în țările Antantei. Lucrul acesta l-au resimțit toți românii aflați în străinătate.

Take Ionescu reușește, prin miracol, să părăsească teritoriul ocupat și, odată ajuns în capitala Franței, pune bazele Consiliului Național al Unității Române, la 6 septembrie 1918. Acest organism a cuprins 183 de persoane, originare din toate provinciile istorice. Iată câteva nume: foști miniștri, N. Titulescu, Ermil Pangrati, dr. Angelescu, Toma Stelian. Profesori universitari, Tr. Lalescu, S. Mândrescu, Tr. Vuia, Nic. Coculescu, D. Drăghicescu, Ch. Drouhet, Drag. Hurmuzescu, G.G. Mironescu, Scarlat Arion, Saba Ștefănescu, H. Hulubei, O. Tafrali. Medici: Ion Cantacuzino, Gh. Danielopolu, Toma Ionescu, Șt. Hepites, E. Romalo. Preoți, Vasile Lucaci, Vladimir Ghyka; ziariști, P. Brătășanu, C. Mille. Apoi pianistul Georges Boskoff, pictorul Th. Palady. Din partea Basarabiei, Vasile Stroescu.

Concomitent, ardelenii creează, sub conducerea lui Tr. Vuia, Comitetul național al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina. Organul de presă aferent a fost ”La Transylvanie”. Scopul principal al ardelenilor a fost înființarea Legiunii transilvane, din prizonieri aflați în statele Antantei. Președinte a fost ales, recunoscut și și de autoritățile franceze, dr. I. Cantacuzino. Din păcate, n-a putut realiza fuziunea dorită între ardeleni și regățeni. Nici V. Lucaci n-a fost permeabil la asemenea idee, socotind-o pur și simplu ”o glumă”. Take Ionescu, cu care trebuia să colaboreze, a considerat acțiunea ardelenilor ”o păcăleală”.

Coeziunea a lipsit dar inițiativele personale au fost numeroase. Între ele, cea a lui G. Moroianu; ca referent la MAE englez, el redactează, la 24 septembrie 1918 memoriul Sforțările României în războiul mondial. Cu date statistice concrete, el prezintă jertfele: 1,5 milioane de oameni și participarea ardelenilor (40 000) de partea Antantei; apoi 25 000 aflați în Vechiul Regat și Legiunea formată la Kiev. În fine, românii erau prezenți în armata cehă din Siberia, în cea americană din Franța și Italia. Este unul dintre cele mai grăitoare documente despre implicarea românilor în război. Citindu-l, prim ministrul englez Asquith n-a ezitat să declare: ”România este invincibilă”.

Tot o inițiativă singulară, dar cu o admirabilă aderare ulterioară, rămâne cea a lui S. Mândrescu, participant la congresul naționalităților asuprite din monarhia austro-ungară; el a organizat Legiunea românilor transilvăneni care a luptat pe frontul italian, cu precădere la Piave. Evenimentul s-a produs chiar la solicitarea ofițerilor români, prizonieri în Italia. Aceștia s-au adresat congresului: ”Voi care v-ați reunit la Roma eternă a rasei noastre latine, arătați lumii că suntem demni fii ai Romei și descendenții lui Traian”.

Eforturi de organizare a elementului românesc sunt sesizabile și în SUA. Din păcate, toate aceste strădanii nu și-au găsit expresia într-un proiect comun care să se impună pe scena internațională. Când războiul se apropia de sfârșit, vecinii noștri își formulaseră deja zgomotos pretențiile și lupta diplomatică acerbă purtată la Paris a dovedit că documentația noastră, difuzarea informațiilor despre legitimitatea stăpânirii noastre în unele spații de margine rămăseseră deficitare. Cele întâmplate în anii 1918-1919, că se numesc propagandă, lobby sau diplomație activă rămân un memento de felul cum o națiune trebuie să-și afirme drepturile pe plan internațional.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *